***

Era frig. Ploua mărunt, iar gheaţa de pe stradă se topea şi se îmbiba în pantofi, ajungînd pînă la picioare, le simţeam reci. Stăteam pe loc de vreo treizeci de minute. Vroiam să o revăd măcar pe o clipă, cu toate că eram sigur 99% că nu o să treacă pe acolo. Aş fi putut să aştept ora unu undeva unde era cald şi bine, dar speram că totuşi o să treacă. Mă gîndeam ce reacţie aş fi avut dacă aş fi întîlnito, ce i-aş fi spus, cum, şi de ce? Frigul se făcea tot mai simţit, dar mi-am zis că mai rezist un pic, nu mai rămăsese mult pînă la orele unu. Aveam de rezolvat cu nişte acte, iar agenţia unde trebuia să merg, se afla chiar vizavi de locul ei de muncă. A apărut brusc din mulţimea de oameni care circulă pe la ora amizeii pe străzile principale ale oraşului. Era cu un tip la braţ. Faţa lui nu i-am reţinuto nici pentru o clipă, iar dacă peste cinci secunde mi s-ar fi pus în faţă zece tipi, dintre care unul să fie el, nu eram să-l recunosc pentru nimic în lume. În clipa în care i-am văzut, un val fierbinte a trecut prin mine, şi am simţit o slăbiciune în picioare, aşa cum sunt descrise aceste momente în romane. Mă întorsesem brusc cu spatele, nu vroiam să fiu recunoscut. S-au oprit la cîţiva paşi, ne despărţea un panou publicitiar, şi le vedeam doar vîrfurile picioarelor. Am înţeles că fie stăteau cuprinşi sau se sărutau. Mii de gînduri mă năvăleau şi nimic concret, m-am simţit gol, şi doar piesa lui Ivanov, pe versurile lui Bacovia, se auzea clar, undeva în adîncul meu. Mă gîndeam dacă o salut sau nu cînd trece pe lîngă mine. Cînd a fost în drept cu mine, nu mă observase, o salutasem, dar se pare că nu m-a auzit, atunci am strigato pe nume şi s-a oprit. Era pentru mine dată cînd ne întîlneam întîmplător şi nu m-a cuprins. De obicei aşa făcea. Poate că-i simţea încă sărutul? După cîteva cuvinte schimbate, a spus că trebuie să plcece, nici nu am reuşit să-i spun: "Ca de obicei". Mă gîndeam, dacă m-ar chema să stăm la un ceai, aş merge oare? Nu ştiu, nu cred. Nu a mai rămăs nimic din focul care ardea pentru ea. Nu eram lîngă el ca să-l hrănesc cu visuri goale. Nu mai era nimic decît cenuşă! Cenuşa care la prima boare de vînt o să dispară, cenuşa care la prima picătură de ploaie o să se facă una cu pămîntul, şi nimeni nu o să mai ştie că în acel loc ardea flacăra, de mult timp, dar care totuşi - nu mai arde.

Nu m-a durut că era cu cineva, m-a durut că fiecare invitaţie a mea de a merge undeva, era refuzată aşa cum numai ea ştia să o facă. Sau poate totuşi eu eram vinovat că nu înţelegeam refuzurile şi încercam să ajung acolo unde e imposibil de ajuns? Acum nu mai ştiu răspunsurile la aceste întrebări, ştiu doar că flacăra iubirii s-a stins, nu a mai rămas nici jăratic. Se poate oare stinge o flacără brusc? Sau poate se stingea de mult timp şi nu am vrut să recunosc?

februarie, 2010

toate personajele sunt inventate, orice asemănare a povestirii cu realitatea, e pură coincidenţă